Viata sfintei Rita de Cascia

Cascia este azi o comuna cu vreo 5000 de locuitori imprastiati in 36 de catune si face partea din provincia Perugia. Asezata pe culmea si panta unei coline, epartea de zgomotul marilor orase, intr-un tinut linistit in care sufletele insetate de Dumnezeu pot petrece usor in rugaciune si reculegere. Unul din catunele ce compun comuna Cascia este Rocca Porena, la o inaltime de 700 de metri, un grup de case cu vreo 100 de locuitori. Aici s-a nascuta sfanta Rita.

Anton Mancini de Rocca Porena si Amata Ferri de Fogliano, fericitii parinti ai sfintei Rita, au fost oameni minunati prin sfintenia obiceiurilor lor, prin pietatea lor si inflacarati de nespusa lor caritate atunci cand in jurul lor se inmulteau obiceiurile rele, necredinta, dusmania si violenta. Ei, umiliti si pierduti intr-un catun de munte, nu se ingrijeau de lucrurile lumii atunci cand slabiciunea si mizeria se abateau la usa lor. Si atunci bunii soti, desi departe de a fi bogati cu lucruri lumesti, gaseau intotdeauna modul de a sterge lacrimile si a potoli foamea aproapelui.

Meditatia lor favorita erau patimile Mantuitorului. Rastignitul! Iata singura carte pe care ei stiau sa o citeasca, si asa de bine, incat, cat le era cu putinta, il imitau pe El, mai ales in rabdare si caritate. Ceea ce le lipsea, ceea ce doreau si cereau de la Dumnezeu, erau copiii. O familie fara copii e lipsita de viata. Amata, desi se lasase in voia lui Dumnezeu, nu putea face sa nu se aseze pe fata ei un val de tristete vazand pustiu cuibul ei asa de curat. Speranta are radacini adanci in inima noastra. Amata sperasesi ea si asteptase mult timp. Dar odata cu ofilirea tineretii, cu trecerea anilor, si speranta se micsora si sarmana femeie trebui sa se impace cu voia lui Dumnezeu.

Sa se resemneze!... E un lucru frumos, un frumos act de virtute. Si totusi!... In inima sarmanei femei nu se putea stinge firul sperantei. Inima ei, e atat de usor sa spere ca e cu putinta ceea ce doreste - in taina, sa spere impotriva oricarei sperante. Mai bine de 53 de ani bunii soti ii petrecura in asteptare, tot mai slaba, a unui dar care numai de la Dumnezeu putea veni. Si iata ca, stand cufundata intr-o adanca si infocata rugaciune, Amata avu vedenia unui inger care o asigura ca rugaciunea ei se inaltase la tronul Celui Preainalt. Va avea o fetita si aceasta va fi mare inaintea lui Dumnezeu. Ingerul care aduce Amatei dorita noutate ii aparu a doua oara pentru a-i spune ca numele fetitei ce se va naste va fi Rita.

Nasterea sfintei Rita avu si o alta particularitate. In anul 1362, dupa o veche traditie din manastirea sa, unde a stat mai tarziu, la 22 mai, Rita fu botezata in biserica sfanta Maria a Poporului din Cascia. La putine zile dupa botez urm[ un fapt minunat: "Anton si Amata, cand se duceau la munca campului, puneau pe fetita lor intr-un leganas de nuiele, o duceau cu dansii si o asezau la umbra capacilor. Intr-o zi minunata, cand oamenii si pasarelele cantau din toate partile si salciile de argint fosneau de-a lungul raului Corno, fetita visa, cu ochii de culoarea cerului albastru si agita manutele albe, un mare roi de albineo inconjura din toate partile scotand un zumzet deosebit. Multe din ele ii intrau in gurita si depuneau miere fara sa o intepe, incat se parea ca nici nu au ac. Din partea ei niciun tipat, ori strigat catre parinti, ci dimpotriva gangurea sunete de bucurie. Un cosas, nu prea departe, isi facea o larga taietura in mana cu coasa. Omul incepu sa alerge spre Cascia pentru a cauta pe cineva sa-i panseze rana. Trecand prin apropierea fetitei vede toate albinele acelea care roiau in jurul capului ei. Se opreste, se apleaca si scutura mainile pentru a o apara pe micuta Rita de albinele acelea, cand dintr-o data, dreapta lui inceteaza a mai sangera si rana se inchide. El striga plin de mirare: Sunt vindecat! Anton si Amata alergara acolo. Roiul de albine, imprastiat un moment, se reintoarse acolo unde munca se indulceste".

Mai tarziu, cand Rita va intra in manastirea in Cascia, albinele acelea vor merge si ele acolo, se vor instala intre zidurile manastirii si nu vor mai pleca de acolo.

Rita era pentru parintii sai un dar pretios, dobandit prin credinta si rugaciunea lor, iar ei, nestiutori cum erau de lucrurile lumesti, se silira sa-si creasca fetita in sentimente religioase. Abia ajunsa la anii priceperii, deja la Rita  se vazura semnele virtutii, care sub impulsul harului dumnezeiesc se vor dezvolta mereu in acest suflet frumos. O docilitate, o ascultare intotdeaua gata si vesela. O mare iubire pentru retragere si rugaciune. Un instinctiv si foarte delicat simt al pudoarei si o nepotolita sete de a-l cunoaste tot mai mult pe Dumnezeu si pe Domnul nostru Isus Cristos. Rita a ascultat cu admiratie vorbindu-se despre El si a simtit in inima ei dorinta vie de a fi rastignita cu Isus, sau cel putin de a avea parte de suferintele Lui. Contempland pe Domnul Rastignit, i se nastea in suflet dorinta de pocainta. Rita se obisnuia cu ascultarea, cu sacrificiul propriei vointe - atat de greu lucru la copii - in ei prevaland lipsa de gandire si capriciul.

Parintii Ritei, oameni saraci de la munte, sigur nu puteau procura fetitei lor haine elegante. Insa batrana sa mama, dintr-o placere usor scuzabila, incerca uneori sa-i cumpere o pamblica, un nasture, unul din acele nimicuri care e de ajuns sa faca pe o fetita mai draguta. Insa Rita nu voia sa stie de ele. Duhul Sfant unde gaseste suflete umilite, curate si mortificate, acolo isi revarsa harurile sale. De aceea a fost atat de darnic cu Rita! Un suflet atat de inflacarat de dragostea lui Dumnezeu, nu se simte bine in lume si iubeste singuratatea. O singuratate insa care nu este goala, nici lenesa, ci este o totala daruire de sine lui Dumnezeu, cerand pamantului numai atat cat este strict necesar pentru a trai, inlaturand ceea ce place simturilor. Nu e o singuratate lenesa si neproductiva, ci aceea care la iubirea lui Dumnezeu adauga iubirea aproapelui, care fuge de ceea ce lumea ii ofera seducator, dedicandu-se acelora ce sunt in mizerie si in durere. Rita dorea viata calugareasca! Dumnezeu insa a voit ca ea mai intai sa-si urce Calvarul!

In timp ce fata nu se gandea decat la Dumnezeu si la batranii sai parinti, acestia, neputand intelege deplin secretele sufletului ei virgin, se gandeau sa-i gaseasca un sot. Aproape de moarte, nu vroiau sa o lase singura pe lume, si poate speau ca inainte de a inchie ochii, sa o vada crescand in jurul lor nepoteii. Ce lupta, ce durere pentru inima Ritei! Nu era dispusa sa dea unui om inima pe care din cei mai fragezi ani ai copilariei o consacrase, o daruise lui Dumnezeu. Iar pe de alta parte, ii era mila de batranii si neputinciosii sai parinti, pe care era obisnuita sa-i asculte in cele mai mici lucruri. Mai puneti ca tanarul care ii cerea mana nu era facut pentru ea, atat de timida, atat de delicata, atat de dezlipita de lucrurile lumii. Rita, care de mica dorea viata desavarsita a sfinteniei, dar neputand parasi pe batranii ei parinti, reusea sa traiasca in reculegere si o oarecare singuratate in casa parinteasca. "Cu invoirea parintilor, Rita isi alesese o camaruta separata, o prefacu in capela, o impodobi cu icoanele patimilor Domnului si se inchise aici ca intr-un loc de desfatare, Aici o astepta dumnezeiescul Mire, spre a-i vorbi la inima".

E usor de inteles cat de mare a fost teama tinerei fetite in fata batranilor ei parinti care ii vorbeaua de casatorie. Un refuz hotarat nu intelegea sa le dea, pentru ca era obisnuita la o ascultare oarba si nu voia sa-i intristeze. Dar este permis sa credem ca, mai mult cu lacrimile decat cu cuvantul, i-a rugat staruitor sa-i lase libertatea vocatiei, a chemarii la viata calugareasca. Induiosati, parintii ar fi cedat poate la rugamintile ei infocate, daca tanarul care a cerut-o si caruia poate ca i-au promis-o, ar i fost altul. Insa Paul a lui Ferdinand, pentru ca asa il chema, era un om pe care nu-l puteai convinge si cu care nu pueai iesi la capat. Scriitorii ni-l descriu ca pe unul stricat, violent si sunt intre ei unii care presupun ca Paul a luat parte la fapte sangeroase, deci in stare de a putea face o mare nenorocire daca Rita si parintii ei nu ar fi consimtit la acesta casatorie.

Inchipuiti-va acum mahnirea sarmanei fetite cand se trezi in cursa fara sa stie. Rita isi spori mortificatiile, poamana la cei saraci si rugciunile. Insa Domnul, care nu cugeta ca noi, conduce lumea pe cai noua necunoscute, nu asculta, sau pentru a spune mai bine, nu voi sa crute pe aceasta tanara de aceasta cruce, pentru ca avea alte planuri cu ea si ii dadu in schimb alte daruri, intre care si acela de a castiga sufletul sotului sau sia da sotiilor martirizate un stralucit exemplu de rabdare eroica. Asa Rita deveni sotie, imbratisandu-si crucea si incepand sa urce pe Calea Calvarului. Unii scriitori, bazandu-se pe o fraza ed pe sarcofagul care inchie moastele sfintei, afirma ca sacrificiul Ritei a folosit nu numai sotului ei, ci s-a revarsat peste intreaga vale. Vom vedea cum.

Cascia impreuna cu alte tinuturi fusese anexate la domeniile Bisericii Romane, care trimitea acolo guvernatori. Insa in timp ce Papa Grigore IX se gasea la Avignone, partidul Ghibelinilor din Cascia, advesari ai guvernului pontifical, chemara in ajutor pe Toma de Chiavano, care veni cu partizanii sai. Acestia nu se marginira la alungarea guvernatorului si ai celorlalti functionari ai Curtii Romane, ci comisesera si grave delicte: devastarea tinuturilor, hotii, ucideri si incendii. Se pare ca Paul a lui Ferdinand - sotul Ritei - a fost dintre cei mai turbati si ca Rocca Porena a trait un timp sub groaza amenintarilor si a puterii lui. Dupa aproape trei ani de stapanire, pe care o putem numi talhareasca, rebelii se supusera Pontifului si au fost iertati. Putem deduce ca Rita a avut o influenta salutara asupra sotului si prin aceasta l-a readus la sentimente mai bune. Imblanzind lupul, intreg catunul a respirat usurat. Asa se explica ceea ce zic unii istorici, ca sotii Mancini (parintii Ritei) si Rita insasi au fost numiti: facatorii de pace ai lui Isus Cristos.

Nu putem sa uitam cu usurinta asemenarea cu o sfanta vestita in toata Biserica - Sfanta Monica, mama sfantului Augustin. Poate ca Rita a auzit vorbindu-se despre mana sfantului Augustin, ba chiar mai mult, intrucat solitarii din imprejurimile Casciei erau toti calugari augustinieni si celebrau sarbatorile sfantului Augustin si ale sfintei Monica cu solemnitate si cu mare adunare de popor, predicand panegriciul celor doi sfinti, suntem indreptatiti sa credem acestea. Cum putea Rita, atat de evlavioasa, sa lipseasca de la acele servicii sfinte si sa nu ramana adanc impresionata de ceea ce auzea si vedea? Deci, cand a intrat in casa lui Paul, ea a avut deja gata modelul de urmat. Ca si sfanta Monica, care s-a rugat pentru convertirea sotului sau, dansa a suferit in tacere furiile si batjocurile lui; a incercat toate mijloacele tinand cont ca nimic nu-i lipsea in casa din ceea ce si-ar dori o sotie.

Sunt lucruri care se spun si se scriu in putine cuvinte, insa sotiile carora le este dat un asemenea sot, stiu la ce incercari grele este pusa rabdarea lor, cat de greu este a multumi un asemenea om, care pentru nimic se manie, blestema, injura, vatama, batjocoreste, sparge tot ce apuca la mana si adreseaza batjocori grosolane si dezonorante sarmanei femei, care sub aceasta furtuna, ori raspunde cu limba veninoasa, ori, inspaimantata, se usureaza prin plans si prin lacrimi. Sotul Ritei a vatamat si batjocorit pe multi si din pricina aceasta avea estui dusmani. A fost si eu batjocorit si cauta sa se razbune. Cand ii mergeau rau lucrurile afara, furtuna se dezlantuia acasa, iar nevinovata si timida lui sotie avea sa simta urmarile. Paul era de alt temperament si sarmana sotie se putea astepta din zi in zi ori sa-l vada arestat pentru fapte sangeroase, ori adus acasa ranit sau mort.

Dar ce nu poate credinta si iubirea? Rita isi aminteste cuvintele Domnului: "Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui: ridica-te si arunca-te in mare si muntele va asculta". Pentru aceasta rabdarea ei a devenit atat de eroica incat vecinele o numeau: femeie fara fiere. Aceasta admirabila forta izvora in rugaciunea ei fierbinte, din sfanta impartasanie si din meditatia ei preferata la patimile Domnului. Cugetand la ingratitudinea, la insultele, la batjocurile, la loviturile primite de nevinovatul Isus, crucea proprie i se parea usoara. Ceea ce o intrista, ii strapungea inima, era gandul ca Paul al ei era dusmanul lui Dumnezeu si ca din pricina aceasta mergea spre pierzarea eterna. Pentru a dobandi de la Dumnezeu convertirea lui, pe langa rugaciune facea pocainta aspra. Obisnuia sa faca nu una, ci trei posturi pe an. Iar posturile erau atunci estul de aspre: o singura mancare pe zi de post strict si care se putea manca numai dupa vecernie; in afara de mancare nimic. Inchipuiti-va o femeie tanara, incarcata de munca si de dureri, care toate le sufera binecuvantand pe Dumnezeu si sa nu va mirati daca incetul cu incetul il ajutase pe sotul sau sa fie mai linistit, mai putin violent si mai putin dparte de Dumnezeu.

Injurata fara motiv, ea nu avea cuvant de manie; lovita, batuta, nu se plangea si se arata atat de supusa incat nici la biserica nu mergea fara invoirea sotului ei brutal. Veni o zi insa in care mielul invinsese lupul. Paul incepuse sa se gandeasca, sa admire neasemanata rabdare a victimei sale, sa se rusineze de sine. Cand il cuprinea mania, iesea din casa pana se potolea si nu veneapana ce nu-si recapata liniste. Harul Domnului castiga natura aceasta salbatica. Si a venit o zi de nesfarsita mangaiere pentru Rita; ziua in care, patruns si adanc induiosat de lacrimile ei, se arunca la picioarele ei, ii ceru iertare ca a facut-o sa sufere atata si aduse pacea in  familie. Rita se folosi de acesta pentru a readuce sufletul sotului ei la Dumnezeu. De acum el o asculta cu veneratie. Cuvintele ei, izvorand dintr-o inima luminata de credinta si inflacarata de cea mai curata dragoste dumnezeiasca, faceau drum in inima ratacitului, aducandu-i aminte de adevarurile invatate in copilarie, punandu-i in fata ochilor icoana lui Isus cel Rastignit, care, dupa ce atat a iubit pe oameni si atat de mult bine le-a facut, a fost atat de nerasplatit si a murit iertand pe ucigasii sai.

Gandul de ura si de razbunare a disparut din inima lui Paul. Sentimente noi si poate niciodata simtite se nasteau in inima lui ca florile de primavara cand dispare zapada iernii. Unde a stapanit spiritul rau lucra aum Duhul Sfant. Satul observa schimbarea acestui om si rasufla usurat. Rasufla si binecuvanta pe eroica femeie care a stiut sa imbuneze pe acest lup. Poate ca au fost multi aceia care, vatamanti de dansul mai inainte, acum il iertara din inima. Dar nu toti, precum vom vedea.

Istoricii ne spun ca Rita a avut doi copii; dar unii le spun gemeni, altii nu. Cel dintai, dupa unii, s-a numit Iacob-Anton, dupa altii Ioan-Iacob; al doilea, dupa toti s-a numit Paul-Maria. Suflet condus de spiritul Domnului, Rita a primit copiii ca pe o pretioasa comoara de pastrat cu cea mai mare grija. In ei vedea mai mult sufletul decat corpul si trebuie sa credem ca i-a consfintit lui Dumnezeu si s-a rugat pentru dansii de la venirea lor pe lume. Nu este nicio indoiala ca Rita socotea pe copilasii sai chipul lui Dumnezeu. Si stiind ca are nevoie de haruri mai mari, isi inmulti rugaciunile si mortificarile. "Ajuna toate zilele dinaintea sarbatorilor Preacuratei cu paine si apa, observand cu religioasa grija toate zilele poruncite de Biserica - si atunci erau cu mult mai multe decat astazi - si, in afara de posturile poruncite pentru toti, ea mai tinea inca alte doua posturi. Era intotdeauna gata a ajuta pe cei saraci si sotul ei o aproba in aceasta actiune."

Cercetarea saracilor si a celor bolnavi a fost intotdeauna pasiunea evlavioasei femei si cand copiii ajunsesera la varsta potrivita, ii ducea cu sine spre a-i obisnui la fapte de milostenie. Se temea sa nu fi mostenit copilasii lipsurile tatalui lor; se cutremura de viitorul lor, socotind ca aveau sa traiasca intr-o lume plina de tulburari, e opresiuni si de scandaluri, de aceea se silea din toate puterile sa depuna in inimile lor tinere samanta virtutilor cu care dansa era atat de bine impodobita si care, dezvoltandu-se la vremea lor, sa fie in stare a-i apara de inraurirea patimilor. Sotul ei, intors pe calea cea buna, o ajuta in aceasta sfanta datorie; si cand, vreodata, cu toate bunele lui hotarari, il mai asalta vreo neasteptata pornire de manie, iesea repede din casa pentru a nu da copilasilor nevinovati o priveliste nevrednica de demnitatea parinteasca.

In  timp ce Rita era ocupata cu educarea copiilor, ii murira parinti. Au trait fericiti in iubire si buna intelegere murind in acelasi an - 1381. Mica familie a Ritei, dupa ce Paul inceta a se tulbura din patima pentru partizanii sai si din setea de razbunare, se putea socoti omeneste fericita. Insa daca pentru toti pamantenii putinii trandafiri infloresc printre multi spini, Rita, edicata din copilarie la urmarea lui Cristos cel rastignit, foarte curabd fu strapunsa de o multime e dureri care o facura asemenea su sf. Iob care intr-o singura zi s-a trezit lipsit de orice ajutor omenesc. Suflet de o generozitate eroica, ceruse Domnului sa sufere, sa sufere mult si Domnul a ascultat-o. N-au reusit toti sa uite relele si nedreptatile ce le-au suferit din cauza lui Paul si dupa ce el si-a schimbat sentimentele, parand mai putin grozav, s-a gasit cineva care a voit sa profite de acest lucru si a incercat sa-si duca la indeplinire o veche dorinta de rzbunare.

"Era spre seara - asa scrie un preot care a fost paroh la Rocca Porena - Paul se intorcea de la Cascia, unde se dusese pentru afacerile sale, venind pe o carare obisnuita, de-a lungul raului Carno si fiindca noua sa viata cu adevarat crestineasca pe care o incepuse in urma bunului exemplu, prin indrumarile si faptele frumoase ale sotiei sale sfinte, se lasase de bravura sa, silindu-se sa traiasca cu sine insusi nemaipurtand armele in spinare, dusmanii avura timpul si locul sa-l atace, si intr-un mod salbatic sa-i ia viata." La o mica departare de Rocca Porena, sub via lui Poggiodomo, se vede si astazi locul in care, dupa cum spune traditia, Paul a fost ucis pe cand se intorcea de la Cascia la Rocca Porena. Cadavrul lui plin de sange a fost descoperit de un trecator. Tot catunul s-a tulburat si dureroasa stire ajunse la urechile Ritei. Daca asupra celorlalti oameni crima a facut o adanca impresie, ne putem inchipui ce mare a fost durerea si spaima sarmanei sotii.

Stapanindu-se, alerga la locul nenorocirii, tragandu-si copilasii de mana; si stiindu-i mandri de firea mostenita de la tatal lor, avu grija sa le ascunda sangele asasinatului si sa-i indemne la iertare. Mai mult decat la sine, se gandea la sufletul sotului sau, ajuns dupa o viata de patimi violente, pe neasteptate in fata tribunalului suprem. Se gandea la urmarile pe care trista intamplare le-ar fi putut avea in inima copiilor. Caci, desi crescuti cu grija de sfanta lor mama si tinuti pe cat era cu putinta departe de societatea rea, crescura in timpuri de talharie si au trebuit sa respire aerul neinveninat de mari neintelegeri si ura. Dus acasa si apoi la biserica de maini evlavioase, ramasitele pamantesti ale lui Paul avura o inmormantare demna, prin grija sotiei care inmulti rugaciunile pentru sufletul lui. Ea facu actul de a ierta in inima pe ucigasi. Rita a trebuit sa ierte un ucigas rau, care a atacat victima ca un tradator, stiind-o dezarmata.

Rita era deja pregatita sa urce Calvarul Mantuitorului, fiindca Isus o chemase la acel fel de sfintenie care se poate numi: Calea Crucii. Linistindu-se dupa prima impresie cauzata de moartea sotului, evlavioasa femeie isi aduna toata grija asupra celor doi copii, cauta sa le cunoasca tot mai bine firea si aplecarile ce le aveau. Erau inca tineri dar ochiul priceput al mamei nu putea sa scape anumite gesturi si cuvinte care puteau descoperi hotararea lor de razbunare. Desigur, cuvintele si exemplul mamei aveau influenta asupra lor, dar mai mult putea harul lui Dumnezeu cerut prin rugaciuni si lacrimi infocate. Dar copiii nu puteau fi tinuti tot timpul incasa. Trebuia sa iasa pentru treburile casei, si, iesind, auzeau alte vorbe, vedeau altfel de exemple care poate ii provocau la razbunare. Puterea raului adesea reusea sa sugrume puterea binelui. Veni un moment in care Rita baga de seama ca cei doi copii nu o mai ascultau cu supunerea e mai inainte, ca instinctul sangelui ii va impinge intr-o zi la crima.

Mama, care era foarte ingrijorata de manturirea sufletelor, ca si de viata lor, cand observa ca i s-au inchis toate usile, apuca partea extrema si il ruga pe Isus cel Rastignit sa-i ia la Sine nevinovati, daca omeneste nu mai era cu putinta sa ramana. Pentru o mama care in asa scurt timp si-a vazut disparand parintii si sotul si care toate simtamintele pamantesti le-a adunat in copilasii sai, acest lucru a fost un nou act eroic, o noua fapta de eroism. Dar in acesta femeie totul e mare cand e vorba de durere! Isus voia ca ea sa fie cu totul a Lui! De aceea, una cate una, ii smulgea toate legaturile care o mai tineau legata de pamant! Unul dupa altul, cei doi copii cazura bolnavi. Rita veghea la capataiul lor si cauta sa nu le lipseasca nimic, intrebuinta orice medicament ca sa le pastreze viata, cu costul celor mai mari sacrificii. Dar spuneti: nu-L rugase dansa pe Isus ca sa-i ia la El? Cu toate acestea nu era ea mama aceea care sa-i lase sa moara. Stia ca datoria ei este sa-i ingrijeasca si acesta datorie voia sa si-o implineasca cu generozitate. Apoi, cei doi copii nu erau buni asa cum si-ar fi dorit, voia sa-i dea - daca ar fi trebuit - lui Isus, dar curatati prin pocainta. Si asa fu. Boala indelungata potoli in sangele lor hotararea de razbunare; isi plansera pacatele si se impacara cu Dumnezeu. Numai atunci inima mamei sfinte si generoase se linisti.

Copiii murira la scurt timp, cam la un an dupa moartea tatalui lor. Rita, dupa ce-i inmormanta, poate langa tatal lor, se trezi singura pe lume. Singura dar cu Dumnezeul sau. Singura dar libera. In visele sale de fetita curata, Rita dorise intotdeauna manastirea ca pe un cuib de pace, in care ar fi putut servi lui Dumnezeu cu toate puterile sufletului sau. Cand se ducea la oras si trecea pe langa poarta manastirilor, i se parea ca o putere tainica o atragea acolo inauntru si avea o sfanta invidie fata de fecioarele care erau inchise acolo. In mod deosebit o atragea manastrirea augustinienilor, de care e lipita biserica sfanta Maria Magdalena, in care putea intra si lasa libere simtamintele sale in fata Chivotului. Dar ce deosebire intre anii copilariei si starea in care se gasea acum! Desi simtea inca puternica vocea care o chema la viata calugareasca, Rita stia ca nu mai poate aduce la manastire fragezimea fecioreasca a vietii sale de copil si trebuie sa se creada o fiinta trecuta. Rita, foarte umilita, se incuraja. Stia ca greutatile intreceau puterile omenesti dar se incredea in Dumnezeu. Sa ne aducem aminte ca Rita este sfanta imposibilitatilor!

Se hotari, deci, sa incerce. Ca sa ajunga la Cascia trebuia sa ia cararea cea mai umblata si sa treaca pe la locul care a fost patat de sangele sotului. O zvacnire de inima, o rugaciune, poate o lacrima... si inainte! In cele din urma, iat-o la Cascia, la manastirea augustinienelor. Cu incredere in Dumnezeu, Rita batu la poarta augustinienelor sf. Maria Magdalena si ii spuse superioarei dorinta sa infocata. Infatisarea umila si plina de evlavie a Ritei facuse o foarte buna impresie asupra staretei, dar manastirea lor, primimd numai fete tinere, nu-si deschisese niciodata portile pentru vaduve, asa ca sarmana femeie, cu toate rugamintile sale, a fost respinsa. Va inchipuiti cu ce inima s-a intors Rita la Rocca Porena! Se temuse ea ca este nevrednica sa traiasca intre fecioarele consfintite lui Dumnezeu si iata ca Dumnezeu insusi pare ca p arunca in lume.

Insa, in aceeasi vreme, un glas dinlauntrul, acel glas ascuns care s-a facut auzit din primii ani ai copilariei sale, o incuraja sa spere. Reintoarsa acasa se puse pe rugaciune, mortificare, fapte bune si recastigandu-si increderea, mai batu de doua ori la poarta manastirii sf. Maria Magdalena. Dar fu mereu respinsa si a doua si a treia oara! Rita intelese repede ca nu aceasta era calea. Calugaritele de la sf. Maria Magdalena o respingeau; da, dar Dumnezeu o atragea acolo cu o putere de neinvins! Pentru aceasta se lasa cu totul in voia Lui. Si mai mult ca niciodata se recomanda sfintilor sai patroni ceresti. Isus n-o refuza, ci doar amana darul acesta pentru a pune la incercare credinta ei si pentru a-i da ocazia sa-si castige noi merite. Dealtfel, sfanta femeie care atunci era aproape de 40 e ani si in afara manastirii ducea o viata mai mult decat calugareasca, pentru ca desi nu facuse voturile calugaresti solemne, observa cu cea mai mare exactitate sfaturile evanghelice si era asa de strans unita cu Dumnezeu, ca putine suflete ar fi putut-o urma in inaltimea mistica a spiritului sau.

Cand Dumnezeu o vazu pe deplin lasata in voia Lui, i se facu mila de dansa. Intr-o noapte, pe cand statea adancita in rugaciune, Rita auzi parca la geam, chemarea aceasta: Rita! Rita! Poate putin tremurand ed frica pentru ca noapte era tarzie, se duse la fereastra sa vada cine este si ce vrea, dar nu vazu pe nimeni. De acesta data era sigura ca nu s-a inselat. Se ridica, alerga repede, deschise poarta si iat-o in strada! Cine era? Un om cu o infatisare venerabila insotit de alti doi. Daca ar fi fost oameni muritori, sfanta femeie ori ar fi ramas inspaimantata, ori ar fi pesupusca sunt calatori care au nevoie de adapost si de mancare. Insa, printr-o minune dumnezeiasca, Rita ii recunoascu numaidecat: erau sfintii sai patroni ceresti atat de mult chemati in ajutor: sf. Ioan Botezatorul, sf. Augustin si sf. Nicolae de Tolentino, care o invitara sa ii urmeze! Ca in extraz! Ca intr-un vis! Ii urma!

In foarte scurt timp, iata-i la Cascia! In fata manastirii sf. Maria Magdalena! Calugaritele poate dorm! Poarta e bine inchisa si bine zavorata! Poarta care de trei ori i-a fost inchisa in fata. Poarta care trebuia sa puna o bariera e netrecut intre ea si lume! Poarta care pentru ea putea reprezenta intrarea in raiul pamantesc era inchisa! Dar nu in zadar eroina noastra se numeste Rita: sfanta imposibilitatilor! Era imposibil sa treci de poarta aceasta cu mijloace omenesti. Dar ceea ce nu poate face fiinta din carne, realizeaza harul lui Dumnezeu. Si Rita era intr-o buna tovarasie! Sfintii careo insotira din partea lui Dumnezeu facura in asa fel ca dansa se trezi in curtea manastririi. Era chiar inauntru singura pentru ca sfintii sai patroni disparusera si sigura ca dupa o minune atat de clara va fi primita in manastire. Primea in dar de la Dumnezeu o foarte pretioasa Margareta.

Cand calugaritele, in reculegere si tacere, iesira spre a se duce in biserica, ramasera uimite gasind in curtea manastirii pe sfanta femeie pe care superioara lor o respinsese de trei ori! Cum a intrat ea daca manastirea era inchisa in toate partile si nu se vedea nicio urma de spartura in zid sau poarta?  Rita, cu toata simplitatea, povesti faptul mirculos care a rasplatit credinta si statornicia sa. Si au trebuit sa o creada, atat de limpede era dovada sinceritatii. Rita, pentru un motiv, iar calugaritele pentru altul, adusera vii multumiri Domnului. Ea, pentru ca a fost intr-un mod atat de miraculos ascultata; iar ele, pentru ca au primit o persoana care urma sa dea o noua stralucire manastirii lor. Superioara - cum e obiceiul - nu a uitat sa-i vorbeasca novicei atat de insetate de Dumnezeu despre datoriile si voturile care formeaza esenta virtutii calugaresti. Insa atat ea cat si maestra de novice nu intarziara sa observe ca Rita avea foarte putin de invatat pentru ca era deja inaintata in sfintenie.

Inca din copilarie invatase sa se supuna si sa asculte in orice ocazie de batranii sai parinti si sa stie din viata de toate zilele cat de greu este a-i multumi pe cei batrani, plini de neputinte si avand mereu nevoie de ajutor. Ascultase apoi de un sot brutal care o maltrata si isi revarsa fierea asupra nevinovatei sotii, din cauza ca nu se putea razbuna pe dusmani. Rita cunostea foarte bine si saracia, pentru ca se nascuse in conditii umile si trebui sa creasca intr-o viata aspra si chinuita. Si, neputandu-se numi saraca de bunavoie, lipsindu-se de mancare si de haine pentru a-i hrani pe cei flamanzi si a-i imbraca pe cei goi. Rita era vaduva, dar iubea atat de mult feioria, pastrandu-si castitatea in cel mai inalt grad. Avea dovada acestui lucru in darurile deosebite cu care a inzestrat-o Dumnezeu, printre care si cel al contemplatiei, haruri pe care nu le primesc decat sufletele adanc umilite si zeloase in curatia lor sufleteasca.

Dar cu toate aceste rare haruri, zic unii scriitori ca Rita nu a putut fi admisa in randul calugaritelor ce recitau rugaciuni in comun, fiindca nu stia ca citeasca si nu ar fi putut recita ca celelalte slujba dumnezeiasca. Ar fi trebuit sa fie sora convertita sau cum s-ar zice in limba comuna, sora de gradul al doilea, un fel de servitoare a calugaritelor. Insa pe cat se pare, din traditie si din haina cu care a fost imbracata la moarte, acest neajuns a fost depasit; Rita a fost admisa in cor si rugaciunea de la oficiul manastirii i-a fost inlocuita cu alte rugaciuni. Acest lucru ne determina sa recunoastem priceperea in lucrurile spirituale ale Superioarei si sfetnicelor sale, care au apreciat comoara ce le-a incredintat-o Dumnezeu; cat si stima pe care sarmana femeie de la Rocca Porena si-a castigat-o de la intrarea sa in locul sfant.

Rita, crescuta la scoala Rastignitului, invinse aspre dificultati si deprinse in mod eroic cele mai grele virtuti, Deprinsese umilinta, inabusirea pornirilor iubirii de sine, facand serviciile cele mai dispretuite si mai obositoare, socotindu-se nevrednica sa traiasca intre fecioarele sfinte si socotindu-se nimic mai mult decat servitoarea lor. Deprinse rabdarea care indura totul: dispretul, cuvintele aspre, dojenile nemeritate, greutatile legate de viata comuna, bolile grozave si indelungate dureri. Deprinse caritatea, pentru care s-a facut totul pentru toti, pentru a ajuta pe cat putea nevoile sufletesti si trupesti ale aproapelui. Astfel, acest mare suflet largindu-si inima, se pregatea sa primeasca de la Dumnezeu cele mai alese daruri. Pe masura ce in inima Ritei crestea iubirea lui Dumnezeu, in aceeasi masura crestea iubirea fata de aproapele caruia ar fi voit sa-i vindece toate ranile, sa-i usureze toate durerile.

Pentru ca in persoana saracilor si a celor nenorociti vedea persoana Mantuitorului. Rita, care atat de mult il iubea pe Cristos, nu putea sa nu-i iubeasca si pe membrii Lui saraci si neputincioasi. Isi gasea desfatarea in a continua obiceiul invatat din familie, de a se lipsi e o partea din mancarea capatata de la comunitate spre a o dona celor sarmani, care desigur nu lipseau de la poarta manastirii. Si cum atunci legea clauzurii nu era asa de stricta ca in zilele noastre, sfanta femeie, desi atat de iubitoare de singuratate si de reculegere, iesea la poarta manastirii cand stia ca acolo sunt intristari care trebuie mangaiate si neputinciosi care trebuie ajutati. Ea isi luase si sarcina de la impiedica scandalurile publice. Cuvintele inflacarate de dragostea lui Cristos erau atat de rodnice, incat aduceau la pocainta si pe pacatosii cei mai incapatanati. Astfel, intre contemplatia lucrurilor ceresti si deprinerea eroica a virtutilor crestinesti si a faptelor de milostenie, Rita se modela tot mai mult dupa exemplul dumnezeiesc si se pregatea sa primeasca sigiliul predestinatilor, care voieste si stie sa se jertfeasca din dragoste fata de Dumnezeu in folosul omenirii pacatoase.

Rita era obisnuita a se pleca, a se lasa condusa, a i se porunci. Era mica in ochii sai.Dar diavolul ispiteste sufletele alese ale lui Dumnezeu. El intinse curse si sfintei noastre. Ii spunea ca viata calugareasca nu este pentru dansa si ar fi mai bine sa se intoarca in lume. Ea insa raspunea ca s-a daruit pentru totdeauna lui Dumnezeu si ca Lui ii pastreaza credinta neatinsa. O ispitea apoi impotriva castitatii, aparandu-i in forma unui tanar care o invita s pacatuiasca. Rita puse mana pe biciul cu care avea obiceiul sa se biciuiasca si-l facu sa fuga rusinat din cauza loviturilor. Intorcea apoi loviturile de bici impotriva sa si se biciuia. Cand ii veneau in minte imagini urate si ispititoare, isi baga numaidecat degetul in flacara unei lumanari s-o arda. Daca era iarna, se tavalea prin zapada sau pe gheata pentru a stinge si ultima scanteie a poftelor. Obisnuia sa se biciuiasca de treo ori pe zi: prima si cea mai lunga pentru cei morti lovindu-se cu lanturi de fier; a doua cu bice de curele pentru binefacatori; a treia cu sforice pentru toti pacatosii. Se parea ca diavolul in persoana primea acele lovituri, atata se silea sa o impiedice de la ele, sugerandu-i ca aceasta insemna sa se sinucida.

Diavolul o ispitea apoi cu pacatul mandriei si rebeliunii, dar si aici a fost invins; iar Domnul a voit sa rasplateasca virtutea servitoarei sale cu un miracol, cu o minune perpetua. Superioara, pentru a pune la incercare ascultarea bunei novice, ii porunci sa ude dimineata si seara o nuia uscata, probabil o vergea de vie uscata si menita focului. Rita nu intampina nicio greutate. In fiecare dimineata si seara, cu o admirabila simplitate, uda regulat nuiaua aceea de vita uscata. Acest lucru a durat multa vreme: in aparenta fara folos si ridicol, lucru de ras, dar pe buna novice, ascultarea o facea sa-si castige o comoara de merite pentru cer. Intr-o zi insa, surorile trebuira sa-si deschida ochii mari: Viata - al cari autor e numai Dumnezeu - se reintoarse in vita uscata! Ea isi umfla mugurii! Infrunzi! Crescu intr-un mod miraculos o vita frumoasa! La timpul sau produse struguri alesi! "Vita aceasta miraculoasa din gradina manastirii - scrie Nediani - si astazi, dupa 500 de ani, e aici pentru a marturisi ascultarea surorii Rita." Asa rasplateste Domnul marea credinta a fiilor sai alesi. 

Rita a simtit intotdeauna o vie dorinta dupa patima Manuitorului care forma tema preferata in meditatiile sale. Si ea dorea sa fie, cel putin in parte, insemnata cu crucea lui Cristos, dar in adanca sa umilinta poate nu se simtea vrednica de asa ceva. "Insa - zice biograful ei Cavalucii - ea se adancea atat de mult in aceasta meditatie, incat uneori isi pierdea simtirea si adeseori calugaritele o gaseau intr-o asa mare masura lasata in voia lui Dumnezeu, incat o credeau moarta." In cele din urma Isus a voit sa-i indeplineasca dorinta. Rita il ruga cu infocare pe Domnul Isus sa binevoiasca a o face partasa la durerile lui. Si iata ca un Spin, desprinzandu-se din cununa Rastignitului, veni si i se implanta in frunte atat de adanc si cu atata durere, incat cazu in nesimtire, aproape moarta. Nimeni nu era de fata la aceasta intamplare, rana insa ii marturisea darul dumnezeiesc. Pe langa durere, Isus a voit sa-i mai adauge umilirea si izolarea. Rana sfintei Rita emana un puroi greu mirositor. Asa ca sarmana suferinda, ca sa nu umple casa de miros greu, fu izolata intr-o camera indepartata, unde o calugarita ii aducea de mancare.

Cand ne gandim ca Rita a purtat aceasta rana timp de 15 ani, ca a suferit dureri care ii produceau multe necazuri in timpul odihnei, ca-si purta crucea nu numai cu rabdare ci si cu multumire fata de Acela care o facea sa sufere atata, nu se poate sa nu-i admiram statornicia, iubirea, sacrificiul si sa nu o punem in numarul martirilor voluntari. Imediat dupa depunerea voturilor calugaresti prin care se consfinti in mod irevocabil lui Dumnezeu si se inscrise in numarul calugaritelor augustiniene, Rita, pe cand statea in contemplatie multumimd pentru harul primit, vazu o scara care se ridica de la pamant spre cer. In varful scarii era Isus Cristos. Iluminata de Dumnezeu, Rita a inteles indata ca Isus o invita cu generozitate sa urce si fiindca la marire nu se ajunge decat prin umilinta si prin nimicirea de sine, ea care din frageda copilarie fusese foarte devotata lui Isus Rastignit, a dorit sa sufere cat mai mult cu El.

Pe 29 februarie 1447, dupa ce incercase in toate formele sa redea pace Bisericii si sa-i recheme in sanul ei pe dezidentii orientali si in mod special pe greci, printr-o moarte sfanta isi oferea sufletul lui Dumnezeu papa Eugen IV, asistat de sf. Antonie, arhiepiscop de Florenta. Insa ruinele morale erau cu mult mai adanci decat cele materiale si mult mai greu de reparat si Pontoful se gandi sa deschida nesecatul izvor al indulgentelor, publicand Jubileul din anul 1450. Vestea produse pretutindeni o nespusa bucurie, o usurare si speranta in toate inimile. Vestea Jubileului le puse in miscare si pe calugaritele augustiniene din Cascia, multe dintre ele aratand o vie dorinta de a merge la Roma in pelerinaj. Era o minunata ocazie de a putea castiga indulgente si poate de a vedea Roma, pe papa, maretele bazilici, catacombele si locurile sfintite de sangele martirilor.

Rita desigur n-a fost cea din urma care ceru invoirea sa mearga in pelerinaj in Cetatea Eterna. Nu ca ar fi dorit sa-si arunce ochii peste ramasitele Romei pagane, obisnuita sa contemple cerul, sa priveasca lucrurile cu ochii credintei, ci spre a se curati tot mai mult, pentru a primi binecuvantarea papala si mai ales, pentru a putea cinsti moastele patimilor lui Cristos. Era insa o mare greutate in cale. Sarmana sora era silita, ca Iob, sa traiasca retrasa pentru a nu umple casa de miros greu si a nu produce dezgust cu rana din frunte ce mirosea greu, plina de viermi. Era desigur o minune ca putea trai astfel, tinand cont de dezgustul celor din lume in fata unor astfel de realitati si cand cu umilinta ceru superioarei invoirea de a se duce la Roma, i s-a raspuns ca nu era cu putinta sa mearga cu acea rana in  frunte. Sfanta nu se descuraja, ci cu acea credinta care muta muntii si cu increderea fireasca a aceluia caruia nimic nu i se refuza, ii ceru la Isus harul - omeneste cu neputinta de indeplinit - ca ramanandu-i urerile, sa-i dispara rana pana dupa intoarcere. Astfel Rita pleca la Roma cu cateva surori.

Putem usor sa ne inchipuim viata pe care o duceau aceste sarmane calugarite. Mergeau pana oboseau, petrecand timpul in rugaciuni, ganduri sfinte, odihnindu-se noaptea in vreun sat, primite de oameni buni. Dorinta de a ajunge la Cetatea Eterna le dadu putere si le indemna la drum. Dar peste toate le incuraja exemplul sfintei Rita, cea mai batrana (avea 60 de ani) dar cea mai hotarata la oboseala si jertfa. Superioara daduse fiecarei calugarite ceva bani pentru eventualele nevoi. Sf. Rita nu-i putea simti asupra sa. I se parea o sarcina de nesuportat, avand in sine ceva lumesc, nepotrivit cu votul saraciei. Intr-o zi, cand una din surori isi arata teama ca banii nu le vor ajunge pentru toate nevoile, la trecerea unui parau, poate pe o grinda asezata pe o punte, isi arunca banii cu dispret in apa. Celelalte calugarite ramasera inmarmurite de acest lucru, in aparenta necugetat, insa Rita stiu sa le linisteasca apeland la sfanta Evanghelie si punandu-se sub scutul Providentei Divine. Era limpede ca nu intelepciunea omeneasca o conduce, ci spiritul lui Dumnezeu. La exemplu Rita mai adauga si sfatul: "Vedeti, o surorile mele, daca lumea ne va vedea cu bani ce ganduri isi va face despre noi? Insa daca am sti sa dispretuim bogatiile si sa ne aratam adevarate iubitoare de saracie, ne va tine in mare stima. A fi sarac, a nu avea prea mare grija de corp, ba a-l trata fara mare consideratie, ajuta foarte mult la potolirea si stapanirea poftelor." Sa nu uitam neintrerupta durere pe care i-o provoca spinul care-i patrunse in osul fruntii.

Rita, intovarasita, ajunse la Roma pe calea Flaminia si intra pe Poarta Poporului, viitoarea cupola celebra planuita si construita cu mare indrazneala romana. Pierdute in multimea nesfarsita, nu stim cu ce simtaminte ingenunchiara pe mormantul sfantului Petru, reamintindu-si cuvintele nepieritoare ale lui Cristos: "Tu esti Petru si pe acesta piatra voi zidi Biserica mea si portile iadului nu o vor invinge!" In timpul Jubileului se obisnuia sa fie prezentate doua pretioase moaste ale patimii Mantuitorului: lancea cu care Longin strapunse Inima lui Isus si chipul lui intiparit pe mahrama cu care o femeie pioasa ii stersese fata pe cand urca Golgota. Acum cine-si poate inchipui simtamintele Ritei privind chipul acela, fata aceea atat de indurerata umflata de lovituri, de palme si de rani, siroind toata de sange. Nu mai mica impresie a trebuit sa faca supra Ritei vederea lancii care a deschis coasta Mantuitorului lasand o gaura unde se putea baga mana. Aceasta lance a facut sa retraiasca in intruchiparea Ritei dureroasa patima a lui Cristos, descoperindu-i comorile nesfarsitei iubiri a Inimii lui Isus.

Ineplinite vizitele pentru indulgenta cea mare, vizitate locurile sfinte din Roma, pioasele se hotarara sa se reintoarca. La sosire in manastire, in primele zile nu vorbeau decat despre evenimentele traite. Insa Rita, desi miscata de amintirea Romei, dori cu infocare singuratatea pentru a se mentine in reculegere sufleteasca, in stransa unire cu Dumnzeu, care nu intarzie sa-i indeplineasca dorinta reeschiderii ranii din frunte. Pacienta, ca un nou Iob, fu dusa iarasi intr-o camera indepartata unde o calugarita ii aducea mancarea, lasand-o apoi singura cu Dumnezeu. Rita, desi chinuita de dureri, se bucura de ceasuri de Paradis, gandindu-se ca aceste chinuri cu Isus si pentru Isus ajutau sa aduca la Dumnezeu cine stie cate suflete. Uneori statea si 15 zile intr-una fara nicio conturbare, singura, absorbita, adancita in ganduri ceresti.

Insa in curand faima sfinteniei incepu sa se raspandeasca in Cascia, in imprejurimi si chiar in tinuturi indepartate, iar lumea incepu sa alerge recomandundu-se rugaciunilor ei si cerandu-i haruri. Atunci s-a putut vedea cat de mult o iubea Dumnezeu pe servitoarea sa credincioasa. O femeie din Cascia ii ceru sa se roage pentru fiica ei care era greu bolnava. Intorcandu-se acasa, isi gasi fata complet vindecata. Ii fu recomandata deasemenea o femeie posedata de diavol pentru care Ritase ruga si diavolul a fost silit sa o lase libera. Vestea acestor haruri incepu sa alerge in jurul manastirii atragand o multime de nevoiasi dupa sfaturi, rugaciuni, ajutor si niciunul nu pleca de la ea fara sa fie edificat si ajutat.

Varsta, durerile, neajunsurile si pocaintele, nu intarziara sa macine puterile pioasei femei care fu silita sa ramana culcata in asternutu-i sarac si aspru. Stomacul  era asa slabit incat putea primi foarte putina mancare. Atat de putina incat surorile care o ingrijeau erau convinse ca Impartasirea Euharistica o sustinea. Adevarata boala a Ritei incepu pe la sfarsitul anului 1453 tinand pana la moartea petrecuta pe 22 mai 1457, ani de suferinta si de dureri nespuse, dar care-i curatara sufletul devenit asemenea cu al Domnului nostru Isus Cristos. Istoricii ne-au lasat o intamplare gingasa care arata simplicitatea si increderea minunata a sfintei.In mijlocul iernii, cand toata campia era moarta si ingropata sub un strat gros de zapada, veni de la Rocca Porena o ruda a Ritei sa o salute si sa stea putin de vorba cu dansa. Inainte de a se intoarce acasa, o intreba daca nu cumva doreste ceva. "-Ba da! - raspunde bolnava - doresc sa-mi aduci trandafirul acela minunat care infloreste in gradina mea". La aceste cuvinte, ruda ingalbeni, socotind ca Rita aiureaza; insa ca sa nu o supere, ii promise ca ii va aduce. Mare i-a fost mirarea cand, intrand in gradina Ritei, pe rugul cu frunzele arse de ger, vazu stralucind o floare de trandafir. Il culese, facu drumul inapoi la Cascia si duse darul muribundei, care se bucura nespus de aceasta floare si multumi lui Dumnezeu ca a fost atat e bun cu dansa. Simtind cum ii creste increderea fiiasca in Dumnezeu, Rita ii zice rudei: "-Fiindca ai fost atat de draguta cu mine si mi-ai adus trandafirul, doresc sa-mi aduci si cele doua smochine proaspete aflate pe smochinul din gradina mea". Femeia de asta data nu se mai indoi si gasi cele doua smochine in gradina Ritei, mai si le duse Ritei. A fost acesta un capriciu al Ritei? Sigur ca nu! Dar e asa de frumos sa vezi cum Dumnezeu se poarta parinteste cu sufletele cu adevarat sfinte, cand le vede ajunse la simplitatea copilariei.

Sufletul celui care a trait legat de pamant, vede cu groaza apropiindu-se moartea care-i va smulge placerile cele mai iubite si-l va duce in fata vesnicului Judecator. Sufletul Ritei nu simtea aceasta groaza. Puterile trupului i se sfarseau de batranete, de boala, de durerile grozave, dar sufletul se cufunda dulce in Dumnezeu! El a fost prima si cea mai puternica iubire a ei, ba chiar unica pentru ca fapturile le-a iubit in El si pentru El, din iubirea lui suferind atatea dureri; Lui si-a jertfit intreaga viata, iar acum se apropia momentul sa mearga la El, sa se adanceasca in oceanul luminii si iubirii Sale. Dumnezeu a voit sa-i arate gloria cereasca intr-una din ultimele zile ale vietii. O lumina dulce straluci in celula-i saraca. In lumina Isus si Preasfanta lui Mama ii suradeau dulce. Cuprinsa de extaz, il intreba pe Isus: "Cand vei fi al meu pentru totdeauna? Cand voi putea veni la tine? - Vei veni!... ii raspunse Isus. Dar nu acum. -Dar cand? raspunse Rita. -Peste trei zile vei fi cu mine in Cer!". Si daca cei 70 de ani cu suferintele pe care le indurase i se pareau Ritei un moment, cele trei zile i se pareau acum o vesnicie. Sa te gasesti in pragul Cerului si sa nu poti intra! Sa arzi de setea de a-l vedea pe Dumnezu, dar sa fi nevoit sa mai astepti...

A dorit sa primeasca Maslul si Sf. Impartasanie pentru a fi tare in lupta hotaratoare cu diavolul. Strangea la piept crucifixul, atat de iubit de dansa in viata si rostea catre dansul rugaciuni infocate. Vorbea putin si nu stia sa vorbeasca decat despre dansul, fiindca limba-i spunea ceea ce-i dicta inima. Era in luna mai, tarziu, trandafirii se impodobeau de culori, iar colinele straluceau in mantaua verde. Rita nu mai ceru niciun trandafir fiindca ultimul fir care mai exista risca sa se rupa. La 22 mai 1457 sufletul ei frumos isi lua zborul din lumea aceasta spre cer. In procesul de beatrificare citim ca multi au vazut-o ridicandu-se in glorie. Abia si-a dat sufletul virtuos, ca Dumnezeu a voit ca prin repetate minuni sa arate lumii la ce inaltime de sfintenie ajunsese. Clopotul, prin mana ingerilor.dadu vestea plecarii din lume. Sunetul lui facu sa ramana inmarmurite calugaritele si femeile ed serviciu din manastire. lasand orice treaba, au alergat la saracacioasa chilie in care pana atunci numai rara intrau si atunci numai pentru a-i duce bolnavei cele necesare si pentru a o ingriji in timpul bolii. Se gandeau cu dezgust la mirosul greu al ranii. Mare le fu mirarea cand bagara de seama ca un parfum paradisiac izvora din corpul surorii lor si vazura rana din frunte cicatrizata, iar fata ei frumoasa si surazatoare.

Dupa ce-si revenira din uimire, bunele calugarite imbracara corpul moartei in haina Ordinului lor si o dusera in capela interna amanastirii. Insa poporul din Cascia se imbulzea la porti si voiau s-o mai vada o data pe scumpa lor binefacatoare, fata de care simteau atata veneratie si pe care dintr-o pornire dumnezeiasca o socotau vrednica de cinstea altarelor. De aceea surorile au fost nevoite sa o duca intr-o capela publica. Urmele pe care moartea le lasa pe fata unui cadavru trezesc dezgustul, iar corpul Ritei, macinat de indelungata si foarte dureroasa ei boala, cu rana adesea viermanoasa in frunte, ar fi trebuit sa trezeasca un dezgust si mai mare. Dumnezeu insa nu a permis acest lucru; ba dimpotriva, fata ei capata o infatisare de bladete si frumusete. Rana de la frunte se restranse, disparura materiile putrede, se cicatriza si semnana cu o stralucita piatra pretioasa. "In momentul in care muri Rita - scriu Bolandistii - a fost auzit clopotul manastirii fara ca cineva sa-l fi tras, sunand de trei ori si e permis sa credem prin mana ingereasca. O lumina neasteptata straluci in camera ei si in toata manastirea se raspandi mirosul placut al unui parfum ceresc."

Acest parfum, care nu numai atunci a fost simtit in jurul acestui corp binecuvantat, a fost rasplata pe cre Dumnezeu i-a dat-o servitoarei sale credincioase pentru mirosul greu suportat si a facut si pe altii sa-l indure atatia ani de zile ca si dovada ca sufletul ei ales intrase deja in gloria cereasca. Transportarea corpului in biserica a fost un adevarat triumf, participand toate autoritatile urmate de o adevarata mare de oameni. Nu a fost o inmormantare funebra, ci un cortegiu triumfal. Cand credinciosii au putut privi fata aceea pana atunci palida si slaba, respingatoare din cauza ranii din frunte, iar acum intinerita ca in anii ei cei mai buni, frumoasa, incat parea mai vie decat inaninte, cand vazura rana aceea urata transformata intr-o pretioasa piatra de rubin, cand in biserica se imprastie cerescul parfum care umple camera sfintei, toti se convinsera ca intr-adevar ea era in cer si foarte puternica la Dumnezeu. Inaninte de hotararile Bisericii, ea a fost canonizata de glasul poporului.

"Au fost de asa natura si atat de multe - scrie parintele Vannutelli - minunile adeverite dupa moartea Ritei incat autoritatile atat bisericesti cat si celecivile au hotarat sa nu se inmormanteze corpul sfintei atat de bine conservat si care raspandea un foarte placut parfum in toata biserica, sa ramana intr-un loc pentru veneratie publica. Atunci au lasat sa se construiasca un sicriu din lemn de cedru nu prea inalt si fara acoperis, pe care l-au captusit pe dinauntru cu o stafa rosie ce atarna dinafara ca un lintoliu, spre a tine corpul sfintei desupra sicriului. Astfel a fost asezat intr-o capela interna a manastirii sub masa unui altar portativ. Aici a ramas spreveneratie publia pana in 1595 camd a fost dus in biserica. Astfel a fost pictat pe panza ce se vede si astazi in biserica sf. Rita, la altarul dedicat Maicii Bunului Sfat."

In capela mica, in care de atatea ori sfanta medita adanc si contempla patima lui Cristos, in fata icoanei celui Rastignit de la care plecase spinul care-i strapunse fruntea, se odihni multa vreme corpul sfintei Rita. Acel loc a devenit un adevarat sanctuar si loc de pelernaj la care poporul curgea rauri ca sa vorbeasca cu dansa ca si cum ar fi vie, siguri fiind ca aceea care a cunoscut durerea, va avea mila de durerile lor. Sfanta continua si astazi sa daruiasca sufletelor care alearga cu credinta la puternica ei mijlocire, har si ajutor. Nu putem trece sub tacere un lucru care a aparut dupa moartea sfintei Rita si care exista si astazi. Amintiti-va ca in jurul leaganului sfintei Rita, afara pe camp a aparut un roi de albine. Dupa moartea sfintei, albinele au aparut din nou, dar acum sunt negre. Sunt putin mai mari decat albinele obisnuite si avand ceva pe spate ca o pamblica e rosu inchis; nu au nici ac, nici coarne. Acestea, de atatea secole, de peste 500 de ani de la moartea sfintei Rita, nu s-au mai departat de vechiul zid al anticei manastiri.

Sicriul de cedru in care a fost asezat corpul Ritei si depus sub altarul manastirii, la putini ani dupa aceea a ars - se crede ca incidentul s-a petrecut din cauza vreunei lumanari aprinse ce a cazut peste el; in mod miraculos corpul sfintei a ramas neatins in mijlocul flacarilor, asa cum se vede si astazi. Atunci i s-a pregatit un sicriu nou si mai frumos, descris astfel de Corrado Ricii: "Sicriul este alb, din lemn de plop alb, imbracat in nuc. L-a facut un tamplar din Cascia, Cesco Barbari, un cinstitor al sfintei, vindecat de o boala grea prin mijlocirea ei. Picturile sunt atribuite lui Antonio Norcia. In fata sunt figurile - pana la jumatate - Magdalenei, a lui Cristos mort si a Ritei in haina de calugarita augustiniana cu rana in frunte si cu spinul in dreapta ridicat. La acoperis  din nou figura ei neintregita, ca in multe morminte de marmura ale timpului, cu capul pe o perna de stofa inflorata, iar langa ea o lunga scrisoare in versuri ce-i aminteste viata, rana si moartea. Mainile ii sunt impreunate, picioarele ii sunt goale, iar in frunte ii straluceste rana ca o piatra pretioasa incrustata. In sicriu este picata o figura de la brau in sus, pentru a insemna, dupa vechea iconografie sufletul Ritei dus in cer de doi ingeri, purtat pe o panza alba."

Rita fu asadar canonizata de popor inainte de a avea aceasta onoare din partea Bisericii. Devotiunea catre sfanta imposibilitatilor nu intarzie sa se raspandeasca si sa ia proportii, Dumnezeu insusi ingrijindu-sesa ratifice acest cult cu uimitoarele minuni pe care le facea prin mijlocirea sfintei. Corpul Ritei nu a fost ingropat niciodata si nu a cunoscut putreziciunea. De asemenea, n-a intrat in fenomene de uscare, mumificare, intunecime, corpul parand al unei persoane decedate de curand, dupa moarte disparandu-i infatisarea suferitoare si de cadavru pe care o avea in ultimul timp in decursul bolii. La verificarea corpului facuta cu oczia beatrificarii, adica aproape 200 de ani dupa moarte, delegatii au lasat urmatoarea declaratie: "In sicriu se afla corpul sus numitei servitoare a lui Dumnezeu, imbracata in haina calugareasca a Ordinului sfantului Augustin, care apare asa e integru, neatins, ca si cum numita servitoare ar fi moarta de curand. Se vede carnea alba, in nicio parte stricata... Are fruntea, ochii cu pleoapele, nasul, barbia si toata fata atat de bine aranjata, cu infatisarea atat e frumoasa si intreaga ca la o persoana care ar fi murit astazi. La fel se vad si mainile servitoarei lui Dumnezeu, albe si neatinse, asa ca se pot  foarte bine numara degetele cu unghiile precum le au persoanele moarte de curand. In acelasi fel se vad picioarele."

La data de 22 august 1932, superioara manastirii sf. Rita din Cascia scria urmatoarele: "Corpul sfintei Rita se pastreaza nestricat si aceasta scumpa sfanta are in adevar lucruri minunate, mai ales in parfumul pe care din cand in cand il lasa simtit si care a fost confirmat la Canonizarea sa (in 1900). Am constatat ca trupul ei chiar neinsufletit fiind, s-a miscat". Acest lucru il atesta faptele autntice ale beatrificarii si ale canonizarii, apoi si marturiile repetate si sigure inainte si dupa 1626 pana in 1893, fara a mai socoti pe cele proaspete culese pentru canonizarea sa, facuta de Leon XIII in 1900. Martori vrednici de crezare au jurat ca au vazut-o pe sfanta deschizand ochii, intorcand capul spre popor, ridicandu-se pana la acoperisul sicriului, intorcandu-se cu intreg corpul, miscand mainile si picioarele. Aceste miscari au fost observate in mod special in vizitele facute de episcopi sau de superiorii Ordinului; uneori cand era ridicata sf. Euharistie in timpul sfintei Liturghii su in ocazii de nenorociri publice. Trupul ei neinsufletit a eschis ochii la 16 iulie 1628 pentru a potoli o rascoala. Procesul verbal al acestui fapt se pastreaza in arhiva arhiepiscopiei din Spoleto. Redam o intamplare din 1450: "La Cascia murise un copil de 11 ani cu numele de Biagio da Antonio Masei. Mama copilului luandu-l in brate, il duse inaintea fericitei Rita si copilul a inviat. Asa glorifica Dumnezeu pe servitoarea sa credincioasa."

Biserica, dupa cercetari amanuntite si dupa examinarea atenta a faptelor miraculoase, in conformitate cu regulile scrise de papa Urban VIII, a aprobat atat cultul care deja se dadea sfintei, cat si Liturghia proprie in onoarea ei. Viata sfintei noastre a fost una dintre cele mai umile si ascunse. Traind intr-un catun cocotat pe varful muntilor, apoi inchisa intre zidurile geroase ale unei manastiri, ba aruncata intr-o camera indepartata, espartita si de tovarasia surorilor sale, cine putea avea grija ei? Si cu toate acestea, Rita abia muri si ca straluci de glorie, iar numele-i trecu peste tari si mari, se raspandi pe tot pamantul. Cultul ei incepu odata cu moartea, stralucri cu o noua lumina atunci cand Papa Urban VIII aproba Liturghia ei proprie si ajunse la culme cu canonizarea din anul 1900.